CONTACT VOL. II

O comunitate poate fi definită prin totalitatea elementelor sale specifice, de identitate culturală. Elementele de patrimoniu imobil sunt măsura şi mărturia trecerii timpului peste o anumită socitate dar şi a stabilităţii sale identitare. Elementele de patrimoniu ale unei comunităţi pot fi puse în valoare cu atât mai mult cu cât acţiunile ce ţin de conservarea şi prezentarea lor publică sunt comunicate și promovate cu succes la nivel vizual.
Trăim într-un secol în care suntem inundaţi şi bulversaţi de informaţie vizuală, ceea ce face dificilă decantarea elemntului artistic din totalitatea informaţiei primite zi de zi.
Afişul/Posterul de Artă (elementul cheie al proiectului) este un material de comunicare vizuală extrem de prezent în viaţa omului contemporan, un factor esenţial de promovare a ideilor şi un element de mare răspândire. Dacă în ţări ca Polonia, Franţa Cehia sau Marea Britanie există o veche şi amplă tradiţie a creaţiei de afiş artistic, element de mare importanţă în peisajul lor cultural, ţara noastră şi implicit comunitatea noastră,  suferă absenţa unei direcţii definite a construcţiei de afiş de artă. Mai mult de atât, credem că un obiect de patrimoniu poate fi pus eficient în valoare prin elemente care să se racordeze în aceeaşi măsură la acel obiect, adică să aibă valoare artistică.

Task

Utilizarea materialului de patrimoniu cultural imobil în arta vizuală contemporană, transpunerea şi prezentarea lucrărilor sub formă de afiş artistic, crearea unei direcţii identitare în ceea ce priveşte afişul artistic, promovarea şi prezentarea afişului ca formă de artă independentă şi autoritară; crearea unui material variat de comunicare vizuală sub suportul unei campanii dinamice de marketing turistic și cultural.

  • Strategy

    Brand Strategy, UX Strategy

  • Design

    UI/UX Design, Art Direction

  • Client

    Direcția Județeană Pentru Cultură - Arad

UTILIZAREA MATERIALULUI DE PATRIMONIU IMOBIL ȘI TURISTIC
AL JUDEȚULUI ARAD IN PICTURA CONTEMPORANĂ
CONTACT / ARAD / VOL II
Direcția Pentru Cultură și Patrimoniu a Județului Arad
Consiliul Județean Arad
Centrul Cultural Județean Arad

Diana Serghiuță, Brașov, 1985 – Artist vizual
Laurian Popa, Arad,1980 – Artist vizual
Cristian Luchian, Piatra Neamț, 1975 – Regizor de teatru, Artist vizual
Anca Doczi, Cluj-Napoca, 1982 – Actor, Dramaturg

Tehnoredactare & Fotografii : Cristian Luchian
Copertă: Cetatea Șiria
Autor: Laurian Popa ( 60 x 80 cm, acryl, ulei pe pânză, )
Prezentare grafică: Cristian Luchian
Texte, Jurnal de călătorie: Anca Doczi

CONTACT II

 

De câte ori nu ai jinduit, călătorule, să te aventurezi în locurile unde s-au născut legendele, să vizitezi castele şi să calci pe aceleaşi alei pe care doar regi şi prinţi, cavaleri şi oameni de curte au mai trecut? Să descoperi ascunzătorile eroilor de poveste sau să priveşti lumea de sus, de acolo de unde pornea ea cândva să-şi desfăşoare fortăreţele şi cetăţile…

Iată-ne din nou la drum, cu alte pânze şi alte vopseluri…Diana Serghiuţă, Anca Doczi, Laurian Popa şi Cristian Luchian. Avem alte zece zile la dispoziţie să te purtăm, călătorule, în excursia noastră plină de culoare, pe Drumul Vinului şi pe Valea Mureşului. Îţi vom arăta conace împresurate de stejari bătrâni, domenii îngreunate de vii cu fructul în pârg, rămăşiţe de istorie antică, castele mai noi şi mai vechi, biserici de piatră sau lemn. Te invităm din nou să ne urmezi în expediţia noastră, în care vom elibera culorile să se aşterne pe pânze, spunându-vă – din forme şi lumini – povestea unui Arad de la începutul timpurilor şi până azi. Nu sunt pagini de istorie scrisă, sunt doar clipe din trecut surprinse şi interpretate în lucrările celor trei artişti. Iar eu am să-i acompaniez dezlegând cuvinte pe hârtie, în speranţa că am să te îmbii, călătorule, să porneşti la drum şi să vizitezi aceste locuri care au nevoie de o atenţie specială.

La a doua invitaţie a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Arad şi a Centrului Cultural Judeţean Arad, am interpretat un nou traseu de zece locaţii, pornind pe Drumul Vinului şi continuând pe Valea Mureşului. Scopul acestui album şi speranţa tuturor celor implicaţi în proiect este de a atrage atenţia asupa necesităţii ca aceste obiective să fie resturate şi conservate, cu istoria incredibilă pe care o conţin.

Întoarce pagina şi urmează-ne în această frumoasă călătorie. Iar apoi, ia albumul sub braţ şi vizitează toate aceste locuri.

 

 

 

DE – ASIU AVE…

De-așiu ave’ şi eu o flòre
Mândră, dulce, răpitòre
Ca şi florile din Maiu,
Fice dulci a unui plaiu,
Plaiu ridiendu cu earba verde,
Ce se légăna, se perde,
Undoindu încetișioru
Șioptindu șiopte de amoru…

(Mihai Eminescu, 1866, Convorbiri Literare,
Exemplarul se află la Castelul Bohus )

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CASTELUL BOHUS

Ascuns printre copaci dragoni cu şapte picioare noduroase şi şapte braţe înfrunzite, castelul Bohus guvernează de aproape 200 de ani câmpiile Şiriei. Şi tot de aproape 200 de ani izvorul din parc, la care toţi trecătorii se opresc să-şi potolească setea, nu a secat niciodată. Dacă urci terasa în trepte care te poartă spre castel, eşti întâmpinat de figurile în bronz a unor personaje cu totul şi cu totul familiare: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ioan Russu Şirianu şi Emil Monţia. Şi printre aceştia, amfitrioana locului, Antonia Bohus, priveşte visatoare spre lume din învelişul ei de bronz. Tumultul vieţii de la poalele castelului ne aminteşte că femeile rumene trebuie să-şi vândă lebeniţa dulce ca mierea, maşini şi căruţe deopotrivă gonesc spre locuri neştiute şi cântecul timid al unui copil ne îmbie să cumpărăm roşii. Tăcut şi grav, castelul construit în 1938 în stil neoclasic, cu trăsături specifice conacelor de câmpie, găzduieşte astăzi muzeul memorial „Ioan Slavici şi Emil Monţia”, celebrând un patrimoniu literar şi muzical deosebit de important pentru cultura noastră. O dată ce ai intrat printre coloanele dorice care străjuiesc intrarea eşti vrăjit de parfumul mobilelor vechi ce aduc aminte de casa bunicilor –  mirosul acela misterios de mobilă veche, tratată cu ceară. Ei, şi pentru că vrei ca amitirile să ţi se deruleze ca un sul infinit, te invit să ne urmezi în interiorul castelului. Din treizeci de săli, doar cinci se pot vizita, dar ele cuprind o comoară nebănuită. În stânga holului de la intrare, trei săli sunt ocupate de colecţia Ioan Slavici, adunată, îngrijită şi donată de Ioan Russu Şrianu, nepotul autorului. În dreapta, celelalte două săli reunesc colecţia Emil Monţia.

Am pătruns cu sfială în universul testamentar al scriitorului Ioan Slavici: fotografii, manuscrise, articolele şi lucrări publicate în timpul vieţii în ziarele vremii, documente, cărţi din biblioteca proprie şi o colecţie a tuturor cărţilor sale publicate şi reeditate până în prezent, şi nu în ultimul rând piese din mobilierul său…Trebuie să vezi biroul monumental scluptat în lemn de stejar cu ornamente dantelate şi suportul de alamă pentru peniţa de scris!

Poate te întrebi de ce tocmai castelul Bohus găzduieşte aceste minunate mărturii ale existenţei şi creaţiei scriitorului Ioan Slavici. El s-a născut în Şiria, dar nu a locuit niciodată, aşa cum se crede, în acest conac. Scriitorul era bun prieten cu cei trei fii ai adevăraţilor locuitori şi patroni ai locului, baronul Ianos Bohus şi soţia sa Antonia Szőgeny. În casa comitelui de Arad, Slavici trebuie să fi întâlnit oaza de libertate intelectuală de care avea nevoie. Împătimit de istorie şi sensibil la tumultul condiţiei umane, scriitorul învăţase de la mama sa că trebuie să poţi să-i spui fiecăruia „bună ziua” în limba lui. Iar în casa familiei Bohus se vorbeau toate limbile de circulaţie şi de interes, comunicau fluent în română, magiară, germană şi slovacă – ambii soţi fiind de origine slovacă.

Baroana Bohus era considerată amfitrioana revoluţiei maghiare, generalii austrieci şi ruşi stându-i alături când s-a semnat în casa acesteia documentul de capitulare al armatelor maghiare la 13 august 1849.

Colecţia din acest muzeu este impresionantă prin documentele istorice pe care le conţine. Dacă eşti curios să vezi manualul de limba română din care a stuidiat scriitorul şi să surprinzi din originile limbii, atunci vino să vezi „Manualul de Limb’A Romana, dupa principele Dr. Becker şi metodulu lui Vurstu de a « nveţia limb’a materna» lucratu pentru Scolele’ nostre poporali de G.C. Bellissimus, Ediţiunea prima, Sibiu, 1852”.

Dar iată că ispitită de colecţia din muzeu, uitasem de Diana, Cristian şi Laurian care se apucaseră deja de pictat. „Anul trecut pe vremea asta, ne puneai sute te întrebări, erai numai în jurul nostru.” mă întâmpină o voce. Aşa că am să vă vorbesc mai târziu despre cealaltă colecţie din muzeu. Mă apropii pe rând de fiecare. Poziţionaţi spre faţada cu coloane dorice, cei trei dau frâu paletei de culori îmblânzită de razele discrete ale soarelui. Diana recompune culoarea zidului, topind în gestul delicat forma scărilor, ferestrelor, coloanelor. Ceva misterios se ascunde în felul în care pensula subţire crează planuri de culori molatice, ca o prelungire a acestei clădiri adormite în „grădina mare”. Un peisaj de poveste fantastică se descoperă pe pânza lui Cristian, cu copacul dragon învăluind coloanele castelului conac. Cândva această faţadă care i-a atras pe pictori, era cenuşie, cu ferestre mari îmbrăcate în iederă. Acum o culoare străină acoperă clădirea…Uite, cum se scurge uşor pe treptele –  picături de apă –  în lucrarea lui Laurian.

E timpul să mă întorc în muzeu. Aşa cum spuneam, în partea dreaptă a holului de la intrare, două săli adăpostesc colecţia compozitorului Emil Monţia. A fost reconstituită aici camera de lucru a acestuia, cuprinzând mobilierul original, pianul, vioara, violoncelul partituri, culegeri de folclor şi fotografii de familie.  În dulăpiorul cu sticlă, în care se mai găsesc câteva exemplare din cărţile pe care le deţinea compozitorul, în limbile română, maghiară şi germană, am găsit un exemplar cu texte compuse de el pentru operele sale: „Fata de la Cozia” – poem lirico-dramatic în trei acte, „Ileana” – dramă muzicală în trei acte, „Moştenitorul” – operă comică în trei acte, „Cercel” – dramă muzicală în trei acte, „Minunea de la Efes” – dramă muzicală în patru acte. Mă aşezasem pe un fotoliu, lângă acest dulăpior ce adăposteşte cu mirosul tare, cărţi vechi cu coperţi de carton şi mătase. Mă uit mai bine pe acest exemplar cu textele lui Monţia, publicate în aceaşi limbă română veche pe care am întâlnit-o şi la Slavici…Cartea era dedicată „Maiestăţii Sale Carol al II-lea cu ocazia proclamării sale ca rege al României Mari, Bucureşti, 8.VI.1930” .

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CETATEA ŞIRIA

Dacă vrei o experienţă năucitoare şi fascinantă, ei bine, trebuie să urci la Cetatea Şiria. Profilul ei se conturează din vale, schimbându-şi trăsăturile salamandric şi urmărindu-te oriunde ai călători în jurul ei pe o distanţă de câţiva kilometri. Conturul de piatră stăpâneşte cel mai înalt deal din zonă şi soarele scaldă în joc de lumini şi umbre desenul vechii cetăţi. O porţiune de drum poate fi parcursă cu maşina, dar apoi trebuie să porneşti pe firul unui râu secat, unde apa a săpat şanţuri umbroase iar pietrele scrâşnesc sub greutatea piciorului. Pe o parte a drumului, dealuri mititele te însoţesc îngreunate de vegetaţie pitică, iar pe partea cealaltă viile aliniate răspândesc parfumul strugurilor aprope copţi…Recunosc, te-am amăgit călătorule, se poate merge şi cu maşina până la baza cetăţii, dar dacă ai pornit cu noi în expediţie, îţi recomand să mergi la picior pe firul apei care a secat.

Noi am pornit la drum dimineaţa devreme, izgoniţi de lângă cafeaua fiebinte de soarele care se insinua cu mult mai arzător decât licoarea din ceaşcă. Drumurile, casele, viile ispititoare se prelingeau deja alburii sub panza de foc a soarelui. Poate vă întrebaţi…Da, ne-am rătăcit. Pentru că, vezi tu, deşi cetatea se vede din aproape orice unghi al Şiriei şi al satelor învecinate, dacă nu ai luat-o pe drumul cel bun, poţi să ocoleşti ore în şir. Dar n-au fost ore. Cu indicaţiile unui localnic, am ajuns pe drumul pietruit de care vă spuneam. Am lăsat maşina la sub un măceş bătrân, am distribuit materialele…şi a început urcuşul. August târziu, căldură înnăbuşitoare, materialele de pictură cu mult mai grele. Cetatea, ca o Fată Morgană, părea de neatins. Urcam şi totuşi ea părea la fel de departe. Din timp în timp ne opream să împărţim zgârciţi umbra vreunui arbust pitic. Dar când întorceam capul spre satele din vale, un peisaj mirific se desfăşura sub ochii noştri în mii de culori şi detalii. După o oră de drum am ajuns la baza cetăţii. Urma să ne depărtăm puţin de ea, ca cei trei pictori să-şi poată alege unghiul potrivit. Dar mai întâi pietrele grele trebuiau explorate şi cetatea cucerită. Drumul spre intrare părea întrerupt de arbuşti pitici scufundaţi în tăieturile misterioase ale dealului. Aşa că am pornit pe un firicel de drum ocolitor, ornat cu ciulini galbeni şi violet. Pentru frumuseţea lor merita să te agăţi de acele uscate. Am uitat să vă spun. Pânzele şi vopselele au rămas la baza cetăţii. Pentru că din când în când eşti nevoit să te prinzi cu mâna de câte o piatră sau să îndepărtezi câte o crenguţă crescută obraznic pe marginea drumului şerpuitor. Şi iată-ne ajunşi deasupra lumii! O lume în carouri colorate, cu case de jucărie şi drumuri desenate cu cretă. Şi mai sus de noi, nici un nor. Ne-am căţărat pe piatra veche ca nişte eroi din filme şi-am cucerit fiecare perimetru al cetăţii apuse ca nişte războinici ai soarelui. Da, călătorule, a meritat fiecare centimetru de urcuş zdrobitor şi fiecare ciuline care ne-a biciuit picioarele, chiar şi pentru o clipă petrecută desupra lumii, pe tărâmul unde numai păsările ştiu să zăbovească.

Dacă vrei să ne urmezi, călătorule, vei fi încântat să afli că rămăşiţele acestei cetăţi datează din secolul XIII, când a fost rididată o parte din ea în cărămidă roşie romană însemnată cu eticheta Legiunii a XIII-a Gemina. Finalizarea cetăţii s-a realizat însă în secolul XVI cu piatră provenită din cariera de la Galşa. În toată această perioadă documentele înregistrează activitate economică şi militară. S-ar părea că din 1331 cetatea dispunea de garnizoană condusă de un castelan. Până în a doua jumătate a secolului XV cetatea a fost condusă de voievozi şi cneji români, Şiria îndeplinind funcţie de reşedinţă de cnezat. Mai apoi însă a început un lung şir de cuceriri şi răsturnări de putere. O vreme fortăreaţa a fost deţinută de Matei Corvin, ca apoi, între 1461-1464 să între în posesia familiei Bathory. În 1514 documentele semnalează ocuparea ei de către cetele ţărăneşti a le lui Gheorghe Doja. Spre mijlocul secolului XVI cetatea Şiria cade pradă cuceririlor otomane, fiind eliberată în 1595. O altă scurtă perioadă fortăreaţa intră în posesia lui Mihai Viteazul, iar apoi în 1607 este cucerită din nou de armatele otomane. În 1780 cetatea este distrusă aproape cu totul şi abandonată de trupele Habsburgice pentru a nu intra pe mâna răsculaţilor.

Când mă întorc cu privirea spre cei trei pictori, lucrările erau terminate ca prin farmec. Timpul trecuse înşelător peste noi şi cetatea se ridicase ca un abur pe pânză.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

TURNUL DE LA COVĂSÂNŢ

„Azi o să plouă!” îmi spune femeia cu părul blond şi ochii migdalaţi. Mă uit spre cer…Norii –  spumă de albuş – nu-mi şoptesc iluzia unei zile ploioase. Cât am aştept-o…arşi de soarele care se aprinde tot mai tare, rânjind misterios peste pânzele de pictură. Dar poate azi avem noroc. Se spune că atunci când păsările sunt zgomotoase, vine ploaia. Ele nu ştiu să ţină un astfel de secret. Să vă spun şi eu unul…În curtea unei case din Covâsânţ se află un turn al unei biserici îngropate în pământ, o biserică „de pe vremea turcilor”. Azi mai poţi zări doar o siluetă cariată a vechiului turn, fără acoperiş, cu câteva ferestruici prin care se vede de departe cerul. Doi copii blonzi şi frumoşi ca nişte păpuşi de porţelan ne întâmpină curioşi. Îi vom auzi mai târziu cum strigă entuziasmaţi: „ Tati, tati, au venit să picteze turnul”. În timp ce vecinii ne privesc suspicioşi cu capetele abia mijite din curţile lor.  Femeia blondă cu ochii migdalaţi ne conduce spre turnul vechii biserici, delicată şi zâmbitoare. Mă apropi de turnul fragil. Niciuna din pietrele aşezate în chip misterios una peste alta nu se aseamănă. Anii, ploile şi vântul au scluptat în fiecare piatră broderii tăioase şi au trasat şanţuri sanguine care te poartă spre adâncuri. Fără să vreau, când privesc astfel de construcţii, mă întreb de unde provine piatra, din care rocă sau râu, din ce parte a lumii. Cine sunt cei care au adus-o pe braţe şi-au ridicat-o făurind minuni. Iar aici, în micul turn de biserică, gândul la miile de oameni care au înălţat rugile spre cer, te înfioară pe ascuns. Femeia blondă cu ochi migdalaţi îmi arată până unde se întindea biserica. Departe…mult mai departe. Mi-arată cu teamă pietrele care stau să se prăbuşească şi păsările care şi-au făcut cuib în crăpăturile zimţate. Timpul ne amăgeşte prefăcându-se în ore tăcute şi îngheţate pentru a ne oferi spectacolul unei istorii uitate. Dar în interiorul pietrei…el îşi face lucrarea care anulează totul. Sute de ani şi mii de ore se deşiră ca un  vis din forma de piatră abandonată pe cer.

Ne-am aşezat în grădina din spatele casei, unde turnul se profila de această dată peste satul toropit de căldură. Printre florile de câmp şi măceşii cu poamele încă necoapte, fluturi şi libelule defilau printre pânze ca într-un parc de distracţii plin de culoare. „Săru’mâna, v-am adus nişte cafea” se aude vocea fetiţei blonde cu ochii migdalaţi, miniatură de porţelan a mamei sale. Şi mai târziu…”Săru’mâna, v-am adus nişte apă rece” ne încântă ea cu zâmbetul desenat de dinţii lopăţele. Liniştea se aşeză peste noi. Aş vrea să continui să scriu, şi aş continua clipe în şir să vorbesc despre acest tărâm feeric, dar un fluture galben face drumuri nesfârşite între stiloul meu albastru şi foia umplută cu semne înegrite. Da, chiar folosesc un stilou…Până şi acest obiect care pare învechit azi, e mult prea sintetic pentru acestă lume.  Dar, vino şi tu călătorule, pe aceste drumuri ascunse care-ţi poartă paşii spre lumi de poveste. De când nu-ai mai stat să priveşti drumul întortocheat al unei furnici printre firele de iarbă, un fluture care-şi zbate aripile mirifice în jurul tău, poamele prinse-ntr-un fir uşor de crengile pomilor fructiferi. În astfel de momente oraşul pare un desen neclar pe care l-ai mâzgălit in vis pe o pânză imaginară. Ce linişte, călătorule, ce linişte te îmbie să visezi plutind deasupra mării verzi cu peşti zburători…Iată turnul, castel de nisip, iar noi scufundaţi printre algele măceş. Nici urmă de maşini, de zgomote artificiale, doar aluaturi frământate cu mâna, doar apă de izvor şi natura vorbindu-şi limba ei adevărată. Dacă nu mă crezi, uită-te bine la cele trei lucrări: Diana, Laurian şi Cristian ţi-au descris feeric toată această lume în limbajul lor de culori şi forme.

Nu a plouat…

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

BISERICA ORTODOXĂ „SFÂNTUL MUCENIC DIMITRIE”

            O dată porniţi pe Drumul Vinului nu se putea să nu ne oprim şi la Ghioroc, în zona de contact a Munţilor Zarand cu Câmpia Aradului. Ştiţi de ce? Pentru că aici se află câteva obiective care vorbesc atât despre istoria îndepărată a locului, cât şi despre modernism, deschidere spre lume şi inovaţie : Ghiorocul este atestat documentar încă din 1135 şi  aici a fost dezvoltată prima linie îngustă din Europa de Est pentru trenul electric. „Săgeata verde” a fost înfiinţată în 1906, fiind a opta din întreaga Europă, şi făcea legătura între Lipova, Pâncota şi Arad. Astăzi mai putem vedea doar linia Ghioroc – Arad, cea de la Radna fiind dezafectată. Pentru că trenul era încălzit cu sobe pe lemn, se spune că, dimineaţa,  fiecare călător aducea un braţ de lemne. Trenul a funcţionat până în 1991 şi astăzi se odihneşte într-un Muzeu al Trenului Electric. De sărbători şi cu alte ocazii speciale,  călătorii pot avea ocazia să facă o plimbare cu acest tren, pe vechea sa linie.  Şi pentru că tot vorbeam de sărbători…Ultimile zile ale lui August s-au năpustit arzând peste câmpia Aradului. Septembrie se înfiripă cu zile calde şi îmbelşugate pentru podgoreni şi pentru împătimiţii vinului. Şi de aceea ei vor petrece la „Sărbătoarea Vinului în Podgorie” care începe în Ghioroc şi continuă la Păuliş, Şiria, Pâncota şi Covăsânţ în fiecare Septembrie. La orice oră a zilei, străzile din Ghioroc sunt animate de agitaţia locuitorilor care se pregătesc pentru toamnă şi pentru muncile ce vor veni. Noi ne-am oprit în faţa Bisericii Ortodoxe cu hramul „Sfântul Mucenic Dimitrie”, pentru a „închide” în pânză un alt obiectiv de patrimoniu, care datează din 1793.  Linia trenului electric se opreşte şi ea tot aici, în faţa bisericii. De altfel, de unde se termină linia, poţi vedea scăldate în soare cele două biserici ale satului. Cine şi-ar fi imaginat atunci, în 1906, când se construia această linie şi când se punea în funcţiune această minunată inventie a transportului, că străzile din Ghioroc vor fi traversate de sute şi mii de alte invenţii minunate…dar pe patru roţi ? Şi, iată, azi trebui să te strecori cu mare băgare de seamă printre maşinile care vuiesc pe drum, arătând că această comună este una de contact şi importantă în economia zonei. Aşadar, ne aventurăm pe partea cealaltă a drumului pentru a vedea mai de aproape biserica. Grădina ne întâmpină cu flori mari şi roşii, iar la fântână apa proaspătă cu miresme de flori ne înveseleşte. Se spune că pe acest loc, unde se află edificiul, se afla o biserică de lemn, care însă în 1768 era în stare de ruină. La  28 mai 1768 credincioşii din Ghioroc au cerut permisiunea să-şi repare biserica, dar solicitarea lor a fost respinsă. La 21 septembrie 1790, credincioşii s-au adresat Soborului de la Timişoara, cerând îngăduinţa de a-şi ridica o biserică nouă. Un an mai târziu, împăratul Leopold al II-lea le aprobă cererea sub rezerva: ” Dacă această comunitate îndeplineşte condiţia pusă de Rescriptul declaratoriu, i se va îngădui să-şi zidească acea biserică”. Şi iată că în anul 1793 clădirea noii biserici era deja terminată, având hramul “Sfantul Mucenic Dimitrie”. Ea a fost construită din piatră şi după mai bine de 200 de ani arată ca şi cum a abia a fost terminată. În exterior se va observa crucea de lemn care a fost salvată din vechea biserică. Cei trei artişti au fost atraşi în special de turnul bisericii care se profila pe cer, strecurânu-se prin vegetaţia bogată a grădinii. De aici, din grădina bisericii, nici un vuiet nu pare să se audă: maşini şi trenuri electrice, cariera de nisip şi lacul de la Ghioroc, vinul şi muzeul său…toate par îndepărtate şi dintr-o altă lume.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

DRUMUL ŞI MUZEUL VINULUI

Am pornit pe Drumul Vinului la sfârşitul verii, când strugurii sunt aproape pârguiţi iar viile se deşiră pe coline într-o explozie de frunze verzi, inghesuite una într-alta – şoptind secretele unui pământ generos. Drumurile şerpuiesc prin munţii Zarandului, vegheate de una dintre cele mai vechi podgorii de pe teritoriul Europei de Est. Viile Aradului din zona Miniş-Măderat sunt atestate documentar încă din secolul IX. Iată că vopselele noastre şi cerneala se vor impregna din nou de istorie bogată, ne vom agăţa şi azi şireturile de pietrele vechi din care s-au construit castele, vom mirosi aroma îmbătătoare a fructelor lui Bahus, şi vom privi cu desfăt animalele frumoase ce stăpânesc păşunile dimprejur. În a cincea zi petrecută pe Drumul Vinului ne-am oprit la Muzeul Vinului – un conac misterios, acoperit cu iederă şi împrejmuit de un zid ca de cetate ce se continuă cu scări şerpuitoare până pe terasa din spatele clădirii. Construit în stil neoclasic, conacul prezintă şi câteva accente romantice, iar vegetaţia care încâtuşează în braţele ei clădirea şi împrejurimile sale imediate oferă aerul unei locaţii care te îmbie la spus poveşti cu fantasme şi zmei, la băut vin şi la petrecut până în zori. Muzeul a fost amenajat în 1987 şi păstrează piese arheologice, unelte, instalaţii, documente şi fotografii privind istoricul viticulturii şi vinificaţiei. În spatele conacului, în grădina terasată se află un teasc şi câteva butoaie mari de lemn, pătate de vinul roşu pentru care zona Minişului e celebră. Laurian s-a oprit aici, iscodind pe îndelete lemnul vechi şi aromat de vin. Sub strugurii săi geometrici vei descoperi teascul mare de lemn.  În interiorul muzeului se află documente extrem de vechi care atestă cultivarea vinului şi practicile de vinificaţie din timpuri îndepărtate. Într-un document din 1046 se pomeneşte despre cultivarea strugurilor de vin în voevodatul lui Athum, urmaşul lui Glad, stăpânitor în zona Crişurilor. Într-un alt document, s-ar părea de la mijlocul secolului IX, se specifică faptul că Gizella, prima regină a Ungariei, a dăruit înainte de 1038 abaţiei din Bakonybel opt vii situate pe dealul Macra, în raionul Minişului, cu tot atâţia vieri.[i]  Alte documente mai târzi atestă că în jurul anului 1500 existau în zonă iobagi cultivatori de vie şi că viticultura se afla pe primul loc în asigurarea stării economice a localnicilor. Cristian şi Diana au rămas să contemple clădirea din depărtare. Culori brune şi mireasmă de vin mustind se desprind din lucrările lor.

Datorită dezvoltării viniculturii, conţii şi locuitorii din trecut au creat pivniţe imense. De exemplu,  în 1636  principele Gheorghe Rakoczi a cerut săparea în stâncă a unei pivniţe cu o capacitate de 7000 hl la Mocrea. Din 1881 s-a înfiinţat o şcoală de viticultură şi mai apoi o staţiune de cercetări.

Muzeul care vorbeşte despre cea mai veghe zonă viticolă a ţării poate fi vizitat cu progamare. Iar dacă ai ajuns până aici, trebuie să vizitezi şi câteva crame păstrate din timpuri îndepărate şi să guşti câteva vinuri foarte vechi, poate chiar din 1926…

 

[i] Macici, M. (1996) Vinurile României.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CASTELUL SALBEK

Ajunşi pe Valea Mureşului am pătruns pe drumuri de ţară, în locuri ascunse în adâncul satelor împânzite de vegetaţie luxuriantă, cu flori de câmp crescute cât un stat de om şi pomi fructiferi care te îmbie de pe marginea drumului. Într-un astfel de loc se află castelul de la Pietriş. După ce am lăsat în urmă căsuţe vechi şi dealuri îndesate sub greutatea vegetaţiei neîmblânzite, am pătruns în lumea plină de mister a familiei Salbek şi a tuturor celor care au trecut pe aici în generaţii de locuitori de drept sau întâmplători. Astăzi castelul este gol şi parcă fiecare perete înnegurat de trecerea timpului urlă cu limba lui de var sute de poveşti ascunse.  Cine au fost locuitorii acestui castel părăsit? Ce fel de chipuri i-au populat încăperile înalte şi ce fel de vitregii l-au supus la tăcere? Ne întâmpină doar istoria recentă a domeniului pe care se află castelul, un domeniu imens şi fascinant, care pare adormit ca sub puterea unei vrăji. O femeie din sat care ne-a deschis poarta cu lacăt a domeniului, ne poartă prin fiecare încăpere. Nu uită niciuna, oricât de întortocheată ar fi geografia acestui spaţiu fantomatic. Femeia ne arată sala de mese şi băile unde se spălau copiii…Da, pentru că a lucrat şi ea aici pe vremea când castelul găzduia un centru de îngrijire a copiilor cu probleme. Mai apoi locaţia s-a transformat în azil de bătrâni, iar de doi ani castelul a reintrat în posesia  moştenitorilor. Am fost conduşi apoi prin grădina imensă dominată de stejari bătrâni şi  flori gabene, lungi de parcă ar fi vrut să mângâie cu petalele lor coroana grea a stejarilor. Dincolo de grădină se întinde o pădure de 19 hectare şi un lac ascuns acum de vegetaţie şi pământ. În unele nopţi se adună aici porci mistreţi care se aventurează în grădină, aproape de castel.

Dar cine sunt cei care au stăpânit acest castel?  Se spune că familia Salbek, de origine germană, avea puternice înclinaţii fanatic – catolice şi în jurul anului 1778 deţinea patru localităţi din zonă, inclusiv Piteriş, cu a căror locuitori intra mereu în conflict. Datorită răscoalelor ţărăneşti, contele Matei Selbeck a fost nevoit să mute vechea aşezare a localităţii  Pietriş în zona în care se află acum. Pe locul unde este castelul de azi se afla o cetate fortificată, ridicată în 1720, pe care contele, „cunoscător de limba română”, o preluat-o în 1752. Dar nici aici nu a scăpat de furia ţăranilor. Cetatea şi avuţia domeniului au fost distruse şi incendiate în noiembrie 1784 de răsculaţii conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan.

Construit în stil neoclasic, castelul a fost supraetajat şi finalizat abia în 1811. Frumuseţea şi simplitatea construcţiei este scoasă în evidenţă prin faţada şi terasa cu coloane dorice realizate cu gresie. Mai mult decât atât, pe coloanele faţadei nordice se pot vedea şi azi scluptaţi heruvimi.

Documentele arată că în 1919 castelul a fost vândut Băncii Generale a Ţării Româneşti, ca apoi să intre în proprietatea avocatul I.C. Alexandrescu. De atunci castelul a avut diferite întrebuinţări şi oamenii din sat se întalneau aici pentru agrement şi petreceri.

Spiritul fantomatic, aburul acestui tărâm adormit exultă ca o explozie de mister în lucrările lui Cristian şi Laurian, trimiţând semnale de viaţă latentă. În marea grădină a castelului se afla un stejar care adunase 600 de ani de existenţă. Acum a mai rămas doar o parte din el, continuând să-şi ateste istoria. Diana l-a surprins în lucrarea ei, oferindu-i încă o pagină de istorie.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

BISERICA DE LEMN DE LA TROAŞ

Dacă vrei să mergi spre Troaş, porneşte la drum dimineaţa, când soarele scaldă în feerii de lumină dealurile. Iar ele au să răspundă cu surâsuri de culori nemaivăzute. Noi aşa am făcut – am pornit de dimineaţă cu pânzele albe şi pensulele curate pentru o nouă zi de cules culoare şi stropit pânza lumii.  Pe o parte a drumului un fir de apă şerpuieşte timid spre lumi de legendă. O dată ce ai intrat pe acest drum de ţară care te poartă întortocheat spre biserica de lemn, totul pare învăluit de misterul unei lumi imaginate: case vechi şi mititele – cu silueta desprinsă din cărţile pentru copii – răsfirate mândru printre copaci ca şi când n-ar fi fost atinse niciodată de ploi sau vânt, vegetaţie care ascunde complice firele de electricitate, podeţe de lemn, câte un prun cu fructe coapte care te întâmpină după ce ai trecut vre-un pod, căpiţe cu paiul cenuşiu. Şi printre toate astea simţi viaţa oamenilor fremătând discret dincolo de gardurile de lemn…ştii, gardurile acelea vechi din lemn uscat, cenuşiu.  La fiecare casă, haine mici şi mari puse la uscat se zăresc umflate de vânt; lemne tăiate, puse şi ele la uscat, aşteaptă la poartă venirea frigului; şi doar uneori câte un zgomot mai puţin familiar îţi atrage atenţia la vre-un utilaj modern dosit în spatele casei.  Nimeni nu ne priveşte suspicios, cum ni s-a mai întâmplat în alte locuri…poate doar o mâţă care scoate curioasă capul de după poarta unei case.

Am trecut peste un podeţ încropit din trei buşteni rotunzi, am lăsat în urmă o căsuţă pe a cărei gard de lemn cenuşiu era pus însemnul „Poşta Română” şi ne-am strecurat printr-un alt gard în grădina bisericuţei care se vedea încă din josul străzii.  Lemnul cenuşiu al bisericii se albea în lumina soarelui şi se afuma pe cât te apropiai. Am urcat treptele de piatră care răspândeau scântei de lumină şi am ajuns la cea mai veche biserică de lemn de pe Valea Mureşului de Jos. Mi-a trecut atunci prin minte acelaşi gând pe care îl încercasem traversând satul: că natura nu a îndrăznit să atingă nimic din ceea ce a construit omul, şi el la rândul său a ştiut să-şi ridice casele şi locaşul de cult discret, la picioarele ei.

Iniţial, biserica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi” a fost construită în 1782 pe locul numit Buza Cărunţii, chiar la intrare în sat. O sută de ani mai târziu însă, sătenii au strămutat-o pe Dâmbul Crucii, ca pentru a o feri de oaspeţi nepoftiţi. Tot sătenii plătiseră în 1812 pe zugravul Nicolae din Lupşa Mare să le picteze preţioasa lor bisericuţă de lemn. Azi, biserica – care nu mai funcţionează ca lăcaş de cult din 1941 când i s-a luat clopotul pe care era inscripţionat 1783 – este conservată impecabil şi este un bun de patrimoniu al Muzeului Ţăranului Român, Muzeu Naţional de Arte şi Tradiţii.

Grădina în care se află biserica găzduieşte şi un mic cimitir, dar pietrele de mormânt şi crucile sunt ascunse într-un lan de flori portocalii răspândite ca o pânză de paianjen împletită delicat de lângă biserică până la gardul din josul străzii. Iar sfetnici stau nucii înalţi ca nişte zmei cu plete verzi şi surâsul greu de poame ademenitoare.

Ne-am aruncat cu toţi în oceanul de iarbă şi flori portocalii, orbiţi de soarele care ne juca în ochi curcubee de lumină. Aproape că nu-i vedeai printre flori pe nici unul din pictorii care şi-au întins pânzele şi au pregătit culorile cerului să le strecoare în pânză. Oare mai ştiau care e pânza lor şi care e pânza lumii, scăldaţi în foc şi culoare? Valuri de verde au traversat pânza lui Cristian, şi undeva, ca o corabie plutitoare, s-a ivit bisericuţa. Raze de albastru şi o lume geometrică s-au imprimat în pânza lui Laurian, spartă delicat de silueta bisericii de lemn. Şi din nou biserica – corabie: pluteşte în lucrarea Dianei, dar nu pe mări ci prin cosmos şi prin lumi cu vise multe…

Ne-am întors pe aceiaşi străduţă cu „Poşta Română” ronţăind zmeură, am trecut din nou clătinându-ne podul de buşteni, am cotit pe lângă apa curată de râu, am mai trecut un pod ca un leagăn, şi înainte de a ne urca în maşină am aruncat o privire spre tăbliţa de pe geamul unei case, care te anunţa: „Aici se vinde loz în plic”.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CASTELUL MOCIONI – TELEKI DE LA CĂPÂLNAŞ

Dacă o iei pe drumul Banatului dinspre Săvârşin, primul lucru care te întâmpină după ce ai trecut podul de fier este parfumul dulce al florilor de tei care inundă valea Mureşului. La numai cinci kilometri de aici se află un castel care a aparţinut, ca şi cel de la Săvârşin şi de la Bulci, familiei Mocioni de origine aromână. Familie de politicieni, cărturari şi filosofi, Mocioni au patronat viaţa culturală a zonei, ridicând biserici, şcoli, biblioteci, sprijinind artişti. Andrei Mocioni s-a afirmat prin energia cu care a luptat pentru drepturile românilor. De asemenea el a oferit burse pentru ca tineri români să poată studia la universităţi în străinătate. Un descendent al său, Alexandru Mocioni – om politic dar şi compozitor – a dus mai departe tradiţia familiei luptând pentru emanciparea românilor. În arhitectura castelelor, cinci la număr, se poate distinge rafinamentul dar şi occidentalismul familei. Castelul de la Căpâlnaş, de exemplu, construit între 1876-1879, era cunoscut sub denumirea de Trianona. Arhitectul vienez Otto Wagner, care a proiectat castelul, s-a inspirat din Micul Trianon de la Versailes – fără a realiza însă o copie fidelă a castelului din Franţa. Faţada este prevăzută cu coloane de piatră ce se termină cu capiteluri corintice. Treptele de la intrare se întind până aproape de fântâna ornamentală unde statuia unui cerb aminteşte de aventurile maeştrilor vânători. Pentru că în această zonă, cu o natură atât de generoasă, cu păduri în care se adună cerbi şi porci mistreţi, toţi bărbaţii din familia Mocioni s-au remarcat ca vânători iscusiţi iar pe domenile lor se organizau partide de vânătoare la care participa şi regele Carol al II-lea.

Un element important din arhitectura castelului este luminatorul de sticlă care permite soarelui să lumineze o încăpere rotundă, complet fără ferestre.

Ca în cazul tuturor castelelor Mocioni, grădina de la Căpâlnaş este de o frumuseţe nebănuită: alei pietruite, statuete şi vase de piatră, labirint de arbuşti şi apoi pădure cu copaci mari care se întind până în depărtările albastre.

Ultima descendentă a familiei Mocioni, Ecaterina, a dus şi ea mai departe tradiţia familiei, implicându-se activ în viaţa culturală şi socială. Ea şi soţul ei, Eugen Teleki, erau foarte îndrăgiţi de ţărani. Se spune că Eugen Teleki era un om cinstit şi îi plătea foarte bine pe cei care lucrau pentru el. Într-una din încăperile castelului cuplul Mocioni-Teleki înfinţaseră o farmacie de unde ţăranii din zonă primeau medicamente. Astăzi multe din obiectele familiei se află în interiorul castelului, dar ele trebuie restaurate şi conservate. Pentru că, vezi tu călătorule, o dată ajuns aici nu se poate să nu remarci cât din paginile de istorie şi cultură românească s-au scris pe aceste meleaguri. Şi în cele mai ascunse şi nebănuite unghere s-ar putea să descoperi lucruri care încă nu au fost scose la iveală, poate nici măcar şoptite.

Reţele de culoare cu mesaje secrete şi gânduri grave se ascund în formele închipuite de Cristian. Melancolie şi revoltă explodează în pânza lui Laurian, în timp ce natura metamorfozată domină lucrarea Dianei. Din când în când câte un câine negru cu botul ascuţit ne adulmecă suspicios, ştiind că am pătruns în lumea lui în care timpul face drumuri dus-întors.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CASTELUL MOCIONI DE LA BULCI

Iată-ne din nou pe drumul Banatului…podul de fier, mirosul de tei, castelul de la Căpâlnaş…Am înaintat prin sate către Bulci descoperind cu totul altă geografie a satului românesc…Grădinile se desfăşură fără gard în faţa casei. Şi în deptul fiecărei porţi mişună o lume plină de culoare, o animaţie pe care prea rar o mai întâlneşti într-un sat: una din patru case are în faţa porţii câte două – trei perechi de cai, cu mânji fragili şi mititei care se sprijină cu capul adormit pe piciorul mamei; în faţa altor case, guralive şi haotice, roiesc cârduri întregi de gâşte – care migrează de pe o parte pe alta a drumului încât nu ai cum să ghiceşti care e locul lor; în altă parte găini cu pui mititei şi cocoşi semeţi dar scunzi, cu penaj multicolor; în altă parte puzderie de copii, cine ştie de pe la ce alte case adunaţi…şi apoi iar cai, gâşte, găini, copii, şi iar, şi iar…Uite un un puşti cu ochii strânşi de soare, se dă în leagăn din picioare cu găina în braţe! Uite oameni, trecând de pe o parte a drumului în cealaltă, din grădină în grădină, de la o casă la alta –  ca şi cum fiecare ar fi a tutror. Un sat în care oamenii au zeci de case şi casele zeci de locuitori, fiecare cal, gâscă, găină, pisică, câine, copil pare a fi a tuturor şi a niciunuia – având în sine viaţa lor de petrecut pe acestă pământ albastru…pentru că, vezi tu, animal sau om se comportă ca şi cum fiecare loc ar fi al lui şi în acelaşi timp liber ca pasărea cerului.

Ajunşi în satul Bulci, fiecare chip şi fiecare privire s-au întors spre noi…atât de străini de locul acesta. Străini şi veniţi dintr-o lume cu alte coduri, cu alte tradiţii, cu alte legi. Chipurile lor – ale localnicilor –  par rătăcite într-un timp împietrit în castelul de la Bulci. Dar asta vom înţelege mai târziu, când vom fi ajuns pe acest al doilea domeniu al familiei Mocioni. Gardurile vii care compuneau cândva labirintul vegetal au crescut sălbatic, mascând ceea ce era cândva o frumoasă grădină cu specific vestic. Şi totuşi, aleile pietruite mai vorbesc încă de plimbările conţilor şi prinţilor care au populat această lume. Copacii mari şi arborele de lalea vorbesc de călătorii exotice şi nobili îndrăgostiţi…dar despre asta vei afla mai multe, când vom vizita ultima locaţie a călătoriei noastre, Castelul de la Săvârşin.

Amplasat pe malul Mureşului, Castelul Bulci a fost cea mai îndrăgită reşedinţă pentru familia Mocioni, şi mai ales pentru Antoniu – care a influenţat în mod exemplar viaţa culturală şi socială a zonei.  Pe două din faţadele clădirii se află terase cu blazoanele familiei scluptate în relief, care au supravieţuit distrugerilor de după al II-lea Război Mondial. Aici era practic locul de întâlnire al intelectualilor, filosofilor, oamenilor politici ai vremii şi a maeştrilor vânători. Regele Carol al II-lea venea deseori la Bulci pentru vânătoare, Antoniu Mocioni fiind maestrul său. De altfel, una dintre cele mai importante încăperi ale castelului este Sala de Arme, aflată chiar în corpul central. Antoniu cumpărase domeniul în 1859 de la baronul Fechtig – Fecttenberg, cel care zidise castelul. Baronul nici nu apucase să locuiască aici. El deţinea domeniul din 1838 dar finalizase construcţia atunci când l-a şi vândut. Un an mai târziu de la cumpărare, Antoniu îi oferă castelului aspectul pe care îl are azi. De asemenea el a mai construit o seră în apropiere, şi a zidit pe domeniul său o biserică şi o şcoală pentru copiii din sat. Fiul său adoptiv Ion Mocioni a studiat la Cambridge şi a devenit sercretarul personal şi prietenul apropiat al regelui Mihai. De altfel la castelul Bulci existau după 1940 camere special amenajate pentru Regina Mamă Elena şi pentru Regele Mihai. Mai apoi, Ion Mocioni i-a oferit Regelui Mihai Castelul de la Săvârşin.

Am aflat însă că istoria domeniului de la Bulci şi a împrejurimilor sale se întinde până în antichitatea romană. Aici, unde este domeniul Mocioni, se fla o tabără Romană aparţinând Legiunii a XIII-a Geamina. Îţi aduci aminte, călătorule? Îţi spuneam că cetatea de la Şiria a fost iniţial construită cu cărămizi roşii care purtau emblema acestei legiuni. Apoi, în acest loc,  s-a ridicat o mănăstire medievală a călugărilor Benedicţi care a fost distrusă în repetate rânduri de hoardele tătăreşti, şi reconstruită în secolul XIV. Până în secolul XVI când a fost distrusă de turci de această dată, mănăstirea călugărilor Benedicţi adăpostea un important centru cultural, cu o  bibliotecă ce conţinea codexuri rare şi documente istorice de provenienţă romană.

Diana Serghiuţă – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Laurian Popa – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

Cristian Luchian – 60/80 cm, acryl, ulei pe pânză

CASTELUL DE LA SĂVÂRŞIN

Unele locaţii te atrag pentru virtuozitatea arhitecturală a construcţiei, altele pentru spaţiul natural care împrejoară clădirea, altele pentru istoria care s-a „scris” acolo, dar la Săvârşin nu se poate să nu le observi pe toate la un loc. Iar cea mai surprinzătoare este intervenţia estetică în geografia întregului spaţiu. Specii rare de copaci şi plante conturează un desen desăvârşit al domeniului, proiectându-se ca o grădină edenică la picioarele castelului. Natura, mai mult ca orice aici, certifică istoria şi intervenţia omului. Se spune că atunci când revine Regele Mihai, primul lucru pe care doreşte să îl vadă este Alunul Turcesc. Acest copac înalt cu scoarţa cenuşie, asemănător unui castan – atât de drag Regelui Mihai, deschide aleea care şerpuieşte pe întraga suprafaţă a domeniului şi care te conduce într-o grădină botanică cu specii de copaci aduşi din diferite ţări – trofee ale nefericitului conte Andras Farray. Se spune că suferind din dragoste şi compormis, contele Farray ar fi plecat prin lume şi ar fi ajuns până în Africa. La întoarcerea sa în 1514 a adus cu el specii exotice de copaci pe care le-a plantat pe domeniul unde se află azi castelul Săvârşin.  Nu poţi să nu te opreşti o clipă lângă arborele înalt şi vânjos de Ginko Biloba, lângă arborele de lalea cu flori portocalii,  salcâmul japonez cu flori violet sau pinul galben de Hymalaya. Şi apoi au să te înfioare stejarii seculari, platanii imenşi pe care nu-i poţi cuprinde singur în braţe, salciile plângătoare care se alintă deasupra lacului, nuferii mici ca nişte bujori care se ivesc sfioşi la suprafaţa lacului, trestia care dormitează lângă foişor şi mai ales iedera care a cuprins cu braţele ei multe întreg domeniul.

Ne-am plimbat o vreme pe aleile pietruite, am trecut peste podurile arcuite din picturile lui Monet, ne-am odihnit o clipă în foişor cu ochii spre lacul verde ca o apă din basme cu gândul la lumea aceasta atât de puţin familiară nouă – regi şi regine, prinţi şi prinţese, baroni şi grofi, maeştrii de vânătoare…Castelul de la Săvârşin a aparţinut cândva familiei Mocioni. Ionel Mocioni, fiul adoptiv a lui Antoniu Mocioni l-a oferit regelui Mihai cu care avea relaţii politice şi de prietenie. Din păcate însă Familia Regală a României a fost doar câţiva ani în posesia castelului pentru că în 1948 acesta a fost confiscat de comunişti. Castelul de la Săvârşin a revenit în posesia Casei Regale la 1 iunie 2001. În prezent Principesa Margareta conduce acţiunile de restaurare a parcului şi a casei în acelaşi stil creat de Regina Mamă Elena în 1943.

Dar să ne întoarcem şi mai departe în istorie. În secolul XVIII, pe locul de azi al domeniului regal de la Săvârşin, se afla castelul şi conacul vânătoresc al familiei nobiliare Forray. Castelul de atunci a căzut pradă furiei ţăranilor răsculaţi de la sfârşitul se XVIII. La 9 iunie 1784 vicecomitele Andrei Forray a fost răpit de către haiducii conduşi de Petre Baciu şi a fost eliberat numai după ce împăratul de la Viena, Iosif al II-lea a acceptat să răspundă revendicărilor acestora. Apoi în 3 noiembrie 1784 răsculaţii conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan au devastat domeniul.

Castelul a fost refăcut în secolul XIX în stil neoclasic şi a cunoscut mai multe transormări fizice interioare şi exterioare până în prezent.

După ce am rătăcit minute în şir prin parcul botanic, după ce ne-am odihnit în foişor şi am privit lacul împodobit cu trestie, nuferi şi salcii plângătoare, împrăştiaţi în diferite colţuri ale domeniului, cei trei pictori au mai întins o dată pânzele – pentru ultima dată – melancolici pentru lumea care a trecut, visători şi curioşi pentru lumea care vine.