Storytelling pe românește

De când Storytelling-ul  a devenit ‘a thing’ or THE THING, s-au născut și foarte necesarele controverse legate de faptul că în România folosim mult mai des cuvântul storytelling în loc de spunere de poveste pentru a denota acele acțiuni creative care compun crearea de conținut narativ, fie el vizual, textual sau performativ, ori toate la un loc. Am observat utilizarea cuvântului storytelling de către jurnaliștii, artiști de teatru și performance contemporan, activiști, educatori, designeri, creatori sau antreprenori. Am fost curioasă să înțeleg preferința acestora pentru termenul englezesc în defavoarea celui românesc.

Dicționarul limbii engleze  – Oxford English Dictionary – definește cuvântul story (poveste) ca fiind o raportare a unui eveniment care s-a întâmplat. Sigur că se discută și caracterul ficțional, dar definiția în sine face referință în primul rând la partea de adevăr a evenimentului sau a experienței care este narată. Într-un cuvânt,storytelling descrie procesul de narare a unui eveniment sau experiență care s-a întâmplat, care are un adevărla bază.

În contrast, cuvântul românesc poveste cu care traducem englezescul story, e mai aproape ca sens de ‘bed-time story’ (povești pentru copii) or ‘fairytale’(basm). În Istorie și Mit în Conștiința Românească, Lucian Boia sugerează că acest cuvânt, poveste, este perceput ca ceva neadevărat. Dicționarul Limbii Române definește cuvântul poveste ca fiind un tip de proză populară care face referință la evenimente fantastice trăite de personaje imaginare, unde personajul pozitiv se luptă împotriva răului și, ca rezultat, binele învinge. Alte definiții explică cuvântul poveste ca fiind ”istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva” sau ”întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenția)”. În vorbirea populară, pluralul cuvântului denotă o colecție de minciuni. Tot Dicționarul Limbii Române definește spunerea de poveste ca fiind spunere de minciuni: ”a spune povești = a minți”.

Desigur, dicționarul explicativ al limbii române face referință la toate sensurile, frazele și utilizările cuvântului. Dar la o analiză atentă a textului explicativ, sensurile prime denotă caracterul ficțional, sensurile secundare fac referință pregnantă la acțiunea de a minți prin spunerea de poveste, iar sensul terțiar, care recunoaște acțiunea de relatare a unui eveniment, pune într-o umbră neînsemnată și chiar frivolă evenimentul narat.

Atunci când argumentăm semantica unui cuvânt, este important să luăm în calcul elementul cultural al limbi. Orice limbă și evoluția ei sunt determinate de cultură, de comportamentele adoptate în trăitul împreună, de factori culturali externi care influențează gândirea socială a unei generații de indivizi într-un spațiu geografic dat sau de evenimentele sociale și politice care afectează o comunitate într-un moment al istoriei sale. Să vă dau un exemplu. Dicționarul explicativ al limbii române sugerează că a sta la povești denotă preocuparea cu aspecte sau evenimente nesemnificative ale vieții. Dar a sta la povești mă trimite cu gândul la una dintre tradițiile românești pe care le privim astăzi cu o nostalgică duioșie: Șezătoarea. Cuvântul are originea în verbul a ședea, (a sta) așezat. Șezătoarea presupunea o adunare de oameni, pe timp de iarnă, când treburile agricole luau sfârșit, unde oamenii spuneau poveștile satului: ori că le spuneau relatând evenimente, ori prin cântec sau dans, ori prin țesăturile și pânzele pe care le coseau femeile sau prin jocurile pe care le jucau. Am fost mereu intrigată de un paradox cultural în cazul acesta: dacă a sta la povești (a ședea la povești) denotă preocupare cu aspecte nesemnificative ale vieții, de ce Șezătoarea a fost interzisă în timpul comunismului? Sau poate, dimpotrivă, interzicerea ei reflectă înțelegerea puterii pe care o aduce într-o comunitate spunerea și împărtășirea de povești?  Nu cumva statul a înțeles atunci că spunerea de povești – ca act performativ – este o formă de rezistență și un instrument politic capabil să pună la îndoială autoritatea statului?

Mai apoi trebuie să ne punem întrebarea cum evoluează limba pe care o folosim și dacă această limbă este pregătită pentru evoluția globală la care luăm parte. Limba și felul în care folosim limbajul sunt factori care definesc felul în care gândim și felul în care înregistrăm evenimentele în memorie. Cercetători din industria lingvisticii, precum Imola Agnes Farkas, profesor al Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj sau  Lera Boroditsky, profesor de Științe Cognitive la Universitatea San Diego din California, sugerează că limbile latine se concentrează pe agentul acțiunii, pe când limbile germanice sunt axate pe acțiunea directă. În termen practici, un vorbitor de limbă engleză va fi mai capabil să memoreze ce s-a întâmplat în timpul unui accident de mașină. Pe când un vorbitor de limbă spaniolă –limba la care face referință Lera Boroditsky – va căuta în memorie cine a realizat acțiunea.

Mai pe românește, limba română ne face să identificăm un agent al acțiunii, să ne concentrăm pe cel care a făcut ceva. În timp ce limba engleză, îi face pe vorbitorii ei să se concentreze mai mult pe acțiune, decât pe persona care a făcut acțiunea. Și mai pe românește, limba noastră ne face să căutăm mai tot timpul un vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă, pe când vorbitorul de engleză va căuta să înțeleagă care acțiune a rezultat într-un eșec, spre exemplu.

Astăzi vizionăm filme în limba engleză, citim cărți, citim recenzii în limba engleză, ne informăm sau comunicăm cu colegii de peste hotare în limba engleză. Multe dintre cursurile la care am luat parte în ultimul timp în cadrul UBB-ului din Cluj au suporturi de curs în limba engleză, deși ele sunt ținute în limba română. Nu este oare posibil ca Românii să gândească deja în limba engleză. Mai este cazul să traducem?

Revenind la tema acestui articol, aș vrea să rămânem inspirați de necesitatea reflecției asupra felului în care folosim anumite cuvinte, asupra motivațiilor care ne conduc la a folosi un cuvânt sau altul, chiar dacă e importat dintr-o altă limbă și la istoricul cultural care a generat utilizarea acelui termen sau respingerea altor termeni care pot părea corecți din punct de vedere gramatical sau semantic.

În concluzie, oricine ar traduce în limba română cuvântul storytelling în anul de glorie pandemică 2021, ar avea dificultăți în a se face perfect înțeles. Mai mult, ar obține efectul invers și ar pierde din credibilitate. Însă, alternând folosirea lui în engleză cu variante românești, este posibil să modificăm percepțiile negative iar cuvântul poveste să-și transforme conotațiile prin adopție semantică.

Un domeniu care utilizează mult cuvântul Storyteling și tot cea ce înseamnă el, chiar și în România, este marketing-ul. Construcția de identitate a unui brand sau felul în care acesta comunică cu publicul său, fac parte din industria storytelling-ului aplicat. Este important pentru marketing-ul local să dezvolte propriile unelte și limbaje de comunicare cu publicul. De aceea, căutarea unor formule care să respecte gramatica și semiotica românească ar fii de preferat. Însă evoluția tehnicilor de marketing a luat amploare în limba engleză, s-au generat termeni și terminologie adoptate cu ușurință și de alte țări în lume, ceea ce face ca acest domeniu să fie accesibil global și să genereze colaborare și parteneriate antreprenoriale internaționale. Cea ce IT’S GOOD FOR BUSSINESS. Și ideal pentru economia locală.

To really end this article, cuvântul Storytelling, nu este încă eficient traductibil în limba română. El sugerează un proces, acela de a spune o poveste, dar mai mult, înglobează o diversitate de tehnici: vizuale, video, new media, colaj de medii. Pe când ‘a povesti‘, ‘ a nara‘, ‘a relata’, ca și cuvinte individuale, nu cuprind toate sensurile de mai sus. Iar precizia și simplitatea sunt primordiale în comunicarea eficientă cu publicul. De aceea, cei care vor alege storytelling vor avea un public mai vast căruia îi este clar despre ce vorbim când vorbim despre a spune o poveste.